21 ian. 2019

Bunici ce spun povesti

Povestea fiecarei familii incepe cu mult timp in urma. De cele mai multe ori, cei care asigura continuitatea acesteia si nu lasa sa se piarda firul povestii sunt bunicii.

Eu i-am cunoscut doar pe cei din partea mamei. Pe mamaia si tataia. Asa le spuneau toti din familie. Simplu, dar cu o incarcatura emotionala ce difera de la un copil la altul, de la un nepot la celalalt.

Nu am facut parte din categoria copiilor care isi petreceau vacantele de vara la tara si nici a celor care primeau cadouri de la bunici sau erau coplesiti de dragostea acestora. 
Mamaia si tataia erau oameni simpli, foarte muncitori, care s-au descurcat cat si cum au putut in acele vremuri cu cei 7 copii ai lor. 

Chipul bland al mamaitei spunea multe povesti de viata, care au transformat-o intr-o femeie extrem de puternica si luptatoare. A indurat multe, dar a mers intotdeauna mai departe. Fara sa lase sa se vada durerea loviturilor primite de la viata, a vorbelor de prin sat, a imposibilitatii de a isi ajuta copiii asa cum i-ar fi placut si cum ii dicta sufletul de mama.

Cand ma gandesc la ea, simt mirosul mancarii facute pe soba, in bucataria de vara; o vad cum invartea in ceaun si se uita spre noi, cu baticu-i perfect aranjat pe cap, si ne zambea. Tot ea imi zicea ca nu exista dragoste mai mare decat cea de mama. Asta in timp ce punea pe plita niste seminte de bostan si statea pe patul din odaie. Cine ar fi stiut ca acele momente vor deveni cele mai de pret amintiri cu mamaia? Cine ar fi stiut ca, peste ani, mi-as fi dorit sa petrec mai mult timp cu ea, sa ii pot asculta vorbele intelepte?

Cand vine vorba de tataia, povestea rascoleste trairile cele mai profunde. Desi sunt peste 10 ani de cand nu ma mai duce cu caruta, gonind pe ulite si strazi, pentru ca stia ca-mi place, lacrimile curg fara sa imi dau seama. L-am admirat si iubit, l-am pus pe un piedestal.
Piedestal pe care multi altii il daramasera pana la ultima caramida sau nu il inaltasera niciodata. A fost mână forte, inalt, frumos, vorbea apasat si clar, iubea animalele si bomboanele de menta.

Cand ma gandesc la el, imi vin in minte ochelarii cu rama groasa, nelipsita palarie, biciul din mana dreapta si diminetile in care imi citea ziarele. Apoi lua nuci si le spargeam impreuna pe prispa, discutand despre tot si nimic. Din cand in cand, intreba: "cat fac 1+1? Dar 2X2?"

Dimineata ma trezeau tusea lui si radioul dat foarte tare pentru a asculta stirile. Atunci as mai fi dormit, acum as da drumul la radio.

Lectiile invatate urmarindu-l pe el au cantarit mai mult decat toate cadourile pe care mi le-ar fi putut oferi. Stiu sa tin capul sus cand cei din jur incearca sa  ma traga in jos, sa fac fata dificultatilor de zi cu zi, sa ma fac auzita, sa lupt pentru ce e al meu, sa tin familia unita.

Iubiti-i pe bunici, respectati-i, vizitati-i, claditi amintiri. Eu azi mai pot doar sa ii port in suflet, cu dragoste si dor.



8 comentarii:

  1. Luciana Muresan21 ian. 2019, 12:06:00

    Emotionant, foarte frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos si ff adevarat.Felicitari Elena mea.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-ai trezit dorul de bunici și de vorbele lor înțelepte...Odihnă veșnică celor plecați!

    RăspundețiȘtergere
  4. E o zi cu multe doruri..Va imbratisez, toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
  5. Gabriel Ghiultu21 ian. 2019, 19:28:00

    Cand imi aduc aminte de tataia imi vine in minte stirile diminetii de ora 5. Ma bucur ca ai tinut minte de bomboanele cu menta. Te pup

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu nu pot decit sa te felicit .f.adevarat si chiar ai reusit sa mi vina si citeva lacrimi.tine -o tot asa

    RăspundețiȘtergere